Tipărire
Categoria părinte: AquaNano: Minerale coloidale
Accesări: 15051

 

Biodisponibilitate. Ca de obicei, și acesta este un termen utilizat atât de către  cei care îi cunosc sensul, cât și de către cei cărora doar le place cum sună.

În mod necesar, pentru ca un medicament, un produs, un compus, să acționeze în organism, el trebuie să fie prezent în sistemul cu care va interacționa în cadrul organismului. Ca atare, problema legată de biodisponibilitate este cam... de poveste, deoarece un compus care intră pe cale bucală și trebuie să ajungă în măduva oaselor, să zicem, nu va ajunge la fel de ușor la locul de acțiune ca în cazul în care el trebuie să acționeze la nivelul intestinului subțire.

Haideți să prezentăm pe larg ce se înțelege în dicționar prin acest termen.

 

 

În farmacologie, noțiunea de biodisponibilitate este utilizată pentru a descrie fracția dintr-un medicament administrat care este accesibilă circulației sistemice. Cu alte cuvinte, este ca în cazul berii, adică te interesează ce cantitate de alcool ajunge în sânge, ca să știi dacă există riscul să rămâi fără permis de conducere.

Prin definiție, dacă îți injectezi medicamentul (sau berea, n.n.), biodisponibilitatea este de 100%. Atunci când este repectivul produs este administrat altfel (oral, absorbție prin piele, mucoase etc.), evident că doar un număr de procente va ajunge în sânge.

O notă hazlie de remarcat aici se refera la un citat de pe Wikipedia (tradus în continuare): "Biodisponibilitatea este definită ușor diferit pentru medicamente, spre deosebire de suplimente alimentare, datorită metodei de administrare și datorită prevederilor FDA (Administratia pentru Hrană și Medicamente, USA, pentru cei care nu știu). Deci, conform unui banc românesc, biodisponibilitatea este și în funcție de cum o reglementează "organele".

 

Revenind, de ce ridicăm această problemă a biodisponibilității?

Deoarece există mai multe păreri, care spun așa:

1. biodisponibilitatea e acea mărime care arată cât la sută dintr-un compus este asimilat de organism (în procesul de anabolism - asimilarea hranei adică);

Sigur, definiția este clară, contează cât ajunge în sange. Nu e obligatoriu ca respectivul compus să fie asimilat sau măcar să intre în celulă, dar persoana care a făcut această afirmație... avea altceva în cap în momentul respectiv.

Să luăm, de exemplu, argintul: în opinia respectivilor, argintul este inert chimic (sau relativ inert) și de aceea nu participă la nicio activitate în corp, deci nu este biodisponibil. Desigur, această părere submediocră este contrazisă de realitate, deoarece are efecte numeroase, fie ele mai reduse sau mai intense ca amploare.

2. biodisponibilitatea este acea mărime care definește cât la sută dintr-un compus ajunge în sange;

Această afirmație este conform definiției. Cu toate acestea vom nota că, deși este corectă, biodisponibilitatea nu este cea mai bună modalitate de evaluare a efectelor coloizilor în particular și a medicamentelor în general. Însă este o modalitate tipică pentru industria farmaceutică de a-și lăuda produsele.

 

Haideți să explicăm:

Mineralele coloidale ajung în sange, într-un anumit procent, pe mai multe căi. Așa cum am mai precizat, există o dispută între producătorii de "argint coloidal" și cei de "argint ionic". Fără a intra în amănunte acum, căci ambele tabere vorbesc parțial prostii, ideea este următoarea:

Susținătorii argintului ionic spun că argintul coloidal, adică sub formă de particule, nu are efect deoarece nu interacționează chimic (vezi prima părere). Este doar parțial adevărat, căci argintul sub formă de nanoparticule nu este la fel ca un lingou de argint din seif. În plus, reacțiile chimice nu reprezintă singurul mod de acțiune, și asta fără să mai punem la socoteală faptul că argintul ionic, ajuns în organism, reacționează foarte repede cu diverse molecule, fiind mai mult sau mai puțin pasivat.

Susținătorii argintului coloidal (sub formă de particule metalice, deci) spun că cel ionic nu ajunge în sânge, fiind distrus de către acidul clorhidric în stomac. Desigur, și ei se înșală, deoarece acesta va ajunge totuși în sange, fie și sub formă de compuși. El va avea efect acolo, însă în anumite cazuri particulare.

Mai există și cei care încearcă să împace și capra și varza, denumindu-și produsul argint ionic coloidal. Aceștia sunt cei mai hazlii. Realitatea confirmă că este cu putință așa ceva, însă astfel de produse nu se pot obține foarte usor. Un tip de "argint ionic coloidal" poate fi format din nanoparticule de oxid de argint, de exemplu AgxOy (x și y, deoarece în realitate oxizii de argint au structuri complexe, în care argintul poate lua mai multe valențe). Produsele curent întâlnite sunt departe de a avea această structură, însă vom discuta separat această chestiune.

 

Să lămurim acum această dispută, din punctul de vedere al biodisponibilității. Trebuie să subliniem că biodisponibilitatea, deși poate fi definită în ambele cazuri, nu reflectă în totalitate cât de disponibil este produsul respectiv în procesele biologice.

Și haideți să dăm un exemplu:

Să zicem că ambele forme din același metal, argint de exemplu, au ajuns în sânge. Bun. Înseamnă că avem 300 de ioni de argint și 100 de particule de argint mici (cazul ideal, o particulă are 10 atomi, foarte greu de atins), 100 medii (1.000 de atomi) și 100 mari (1.000.000 de atomi).

 

Ionii, la noroc: care pe unde se combină, urmând a fi imobilizați în diverse molecule în cele din urmă. Desigur, chiar și în acest caz acțiunea lor nu este nulă, așa cum susțin promotorii "coloidalelor sub formă de particule". Însă ele nu vor mai circula neaparat peste tot.

 

Particulele mici. Ele sunt cam la fel de reactive ca ionii. Vor fi înglobate gradat, atom cu atom, în diverse molecule. O parte își vor atinge totuși țintele (viruși sau bacterii, să zicem). Dacă totuși aceste nanoparticule sunt stabilizate, ele vor reacționa foarte puțin cu mediul, fiind extrem de active. Din păcate, așa cum am mai spus, stabilizarea este o sabie cu două tăișuri.

 

Particulele medii. În general, au o mai mare stabilitate. Acestea vor circula mai liber în fluxul sanguin. Vor mai ceda câte un atom, însă cam tot ce vor atinge, virus sau bacterie, devine o țintă anihilată. O mare parte vor fi și fagocitate, fie de către celulele normale (rămânând astfel în organism perioade mai mari, unde vor acționa eventual - prin eliberare gradată de ioni - la diverse procese, fiind practic imposibil ca astfel de celule să mai realizeze multiplicarea virală - admițând faptul că virusul a pătruns totuși în ele), fie de către fagocite, urmând a fi eliminate. Totodată, fagocitele vor prelua și celulele care mor și au nanoparticule în ele, precum și bacteriile sau virușii dezactivați de către argint.

Particulele mari. Desigur, acestea sunt dintre cele mai stabile. Ele rezultă adeseori din aglomerarea particulelor mici sau medii, ca urmare a interacțiunii nanoparticulelor cu sucul gastric, în cazul utilizării orale. Este mai dificil să fie fagocitate de către celulele normale. În general, ele vor circula relativ libere în fluxul sanguin. Intreracțiunea lor cu bacteriile și cu virușii va fi mai modestă, dar nu insignifiantă. În plus, reactivitatea lor nu este nulă și vor acționa ca niște generatoare de ioni, care vor avea efecte în diverse puncte, până în momentul în care vor fi fagocitate și eliminate din organism. Unele dintre ele, vor rămâne perioade mai mari în diverse structuri și organe, acționând în aceste locuri. Efectul lor direct antiviral și antibacterian va fi totuși redus. Repetăm, efectul direct. În cazul aurului, eliberarea de atomi neutri, de exemplu, produsă gradat, deși respectivele particule au fost imobilizate în țesuturi, este un mecanism prevalent de acțiune, ele fiind altfel extrem de puțin reactive.

 

Toate aceste categorii vor acționa inclusiv la nivel informațional, bioenergetic. Chiar dacă pentru unii această afirmație poate reprezenta un nonsens, această modalitate de acțiune (care este diferită de la o un metal la altul) există totuși, indiferent dacă ei cred sau nu. Și vom da un exemplu:

O persoană obosită, care ia o linguriță de miere (de exemplu) și o ține câteva secunde în gură. În clipa imediat următoare va sesiza cum începe să-și revină. Acum, dacă vreun "specialist" o să ne explice că mierea a ajuns în acest interval peste tot prin organismul respectivului, atunci vom avea ocazia să nutrim o stare exemplară de compasiune față de acest "specialist", și putem chiar să îi mulțumim pentru că ne-a dat ocazia să ne manifestam ca niște buni creștini (prin compasiune adică). Nu putem să îi mulțumim și pentru explicație totuși!

Influențele substanțelor, fie sub formă de hrană, de medicamente, de... droguri, sunt întotdeauna, fie că știm sau nu, extrem de complexe.

 

Expunerea noastră a avut rolul să arate că nu putem simplifica și categorisi net fenomenele conexe cu biodisponibilitatea, în ciuda definiției de dicționar. Acesta este motivul pentru care articolul, în ciuda titlului, nu a tratat despre biodisponibilitate în sine. Un articol bun despre acest subiect, în limba engleză, îl puteți citi/downloada  AICI.